Am tot citit ieri si azi reactii legate de emisiunea lui Robert Turceascu de la Realitatea TV, de joi seara.
Mentionez, de la inceput, ca ideea nu este sa intru in polemici cu nimeni, ci doar sa prezint, obiectiv, cu argumente si date exacte, cum s-a desfasurat intreaga emisiune, avand in vedere faptul ca am facut parte din public - "pentru decor, un numar de tineri “simpatizanti” ai Partidului Social Democrat. Am auzit cum le-a inghetat respiratia cand Geoana a inceput sa zbiere".
"Decorul" a fost ales pe spranceana - stiu, e un cliseu - insa au fost prezenti acolo reprezentanti ai organizatiilor TSD din diferite judete, eu insami fiind acolo in calitate de membru si nu de SCE-ist. Astfel, erau reprezentanti din: Neamt, Mehedinti, Cluj, Maramures, Dambovita, Prahova si Bucuresti. Dupa emisiune, jurnalistii prezenti chiar au felicitat conducerea PSD pentru tinerii pe care i-a adus in public, recunoscand ca se asteptau sa fie vorba de niste figuranti adusi cu autobuzul.
Fiind foarte cald in studio, nu ne-a inghetat nimic, nici chiar respiratia. Din contra, in momentul in care Mircea Geoana a luat atitudine impotriva lipsei de fair-play a jurnalistilor si a gazdei "impartiale", ne-am simtit razbunati, Miecea Geoana dand glas, in mod elegenat, frustrarilor noastre. La un moment dat, "publicul decorativ", discuta sa se ridice si sa plece, in semn de protest fata de lipsa de respect - dar asta probabil ca nu s-a auzit. Cum nu s-au "auzit" nici privirile dezaprobatoare, nici comentariile si raspunsurile din public la intrebarile jenante si amatoriste despre cresterea pensiilor si desfiintarea CNSAS.
Dar, sa o iau in ordine cronologica.
Convocarea s-a facut pentru ora 8,30, la studiourile Realitatea TV din zona Bucur Obor. Am ajuns acolo, am intrat in sala, in acelsi timp cu noi sosind si Robert Turcescu. In sala deja se desfasurau probe de sunet (erau 11 microfoane - 5 pentru politicieni, 5 pentru jurnalisti si unul pentru public), de lumini (reflectoare, lumini de pozitie) si probe video(erau 6 camere fixe si una mobila care circula pe o sina si reda imaginile de ansamblu ale salii). O domnisoara draguta a venit sa aseze "decorul", alternand fetele cu baietii si, pe cat posibil, culoile vestimentatiei, desi majoritatea eram in costume negre si camasi albe.
Pana la ora 9, am facut prezentarile, am socializat, am mai iesit pe afara. La ora 9, cand incepeau stirile la Realitatea TV, ne-am ocupat locurile, am luat pozitii de "oameni seriosi" si am facut liniste, pentru ca pe la 9,05, Robert Turcecu, a avut o interventie live, din studio, in cadrul stirilor.
Au urmat apoi vreo 40 de minute de program de voie, prin studio sau pe afara.
Pe la 9,35 au ajuns jurnalistii, care au intrat in studio, s-au asezat pe canapea si au socializat cu directorul Biroului de Presa PSD si cu reprezentantii acestuia.
Pe la 9,45 au sosit Ilie Sarbu, Liviu Dragnea, Dan Mircea Popescu si Mircea Geoana, care au intrat direct in studio s-au salutat si conversat cu ziaristii, dupa care Mircea Geoana a trecut pe la fiecare tanar din sala si a data mana cu el. La 9,55 a sosit si Ecaterina Andronescu, care si-a ocupat repede locul intre colegi, pe canapea, iar la ora 10 a inceput transmisiunea live.
Dupa prezentari, facute si ele cu un ton destul de malitios, a urmat prima intrebare, evident despre Adrian Nastase. Si intrebarile au continuat, si continuat si ne uitam toti cu surprindere cum cei mai mari adversari ai lui Adrian Nastase - cei conform carora, acum vreo 3 ani, Nastase era cel mai mare hot, cel mai mare corupt, cel vinovat de toate nenorocirile din lume, de incalzirea globala si de tsunami-ul din Thailanda - se transformasera asa, intr-un fel de cor de bocitoare. Dupa care, vazand ca nu o scot la capat cu conducerea partidului, care a recunoscut unanim valoarea si rolul lui Adrian Nastase in PSD, Robert Turcescu se face ca intreaba publicul, care, deja revoltat, evident nu a vrut sa spuna nimic. Vorbind cu ei, am aflat ca toti sunt dezamagiti de tensiunile alimentate si de presa, toti spera sa treaca aceasta etapa si sa ne pregatim de alegerile ce bat la usa.
Daca mi-as fi invins emotiile si nervii, as fi spus ca PSD-ul nu graviteaza in jurul unui om, fie el Nastase, Geoana sau Iliescu. PSD-ul graviteaza in jurul unor principii, idei si scopuri comune si nu este un partid personal, care dispare odata cu liderul.
Azi in Gandul exista un titlu tendetios, menit sa alimenteze parca asa-zisul conflict din interiorul partidului. Intrebat de rolul lui Adrian Nastase in PSD, Mircea Geoana a pus ca experienta ca cel mai bun Prim-ministru al Romaniei este extrem de utila si ca ar dori ca Adrian Nastase sa participe la construirea ofertei politice a PSD, esentiala in castigarea alegerilor si, tocmai datorita acestei experiente, ar putea sa faca o monitorizare eficienta a activitatii Guvernului Tariceanu, un aspect la fel de important pentru o campaie electorala.
Dupa 30 de minute in care din gurile lui Adrian Ursu si Pavel Lucescu au iesit fraze precum "s-a incheiat perioada de penitenta a lui Adrian Nastase" - si nu pot sa nu citez, de exemplu, dintr-un articol al lui Pavel Lucescu "Autovictimizarea e o arma politica redutabila. Stiinta e grea, desi formula ei de baza - calare pe o cauza buna contra unui adversar fara scrupule - pare simpla.
La unii e o chestiune de vocatie, altii o invata, dar cei mai multi dintre cei ce o practica o rateaza cu gratie. Unul dintre acestia din urma e Adrian Nastase"- a urmat o mult asteptata pauza de vreo 3 minute.
La unii e o chestiune de vocatie, altii o invata, dar cei mai multi dintre cei ce o practica o rateaza cu gratie. Unul dintre acestia din urma e Adrian Nastase"- a urmat o mult asteptata pauza de vreo 3 minute.
Mentionez ca "decorul" avea deja tensiune.
A urmat partea a doua a emisiunii, cea mai lunga.
Jurnalistii intra pe domeniul economic si incep, evident, prin a spune ca recenta crestere a pensiilor e vinovata pentru deprecierea leului - Sorin Ionita, aflat "in slujba dreptatii si a adevarului" - dupa cum i-a spus Liviu Dragnea pe finalul emisiunuii, impreuna cu Adrian Ursu. Pe aceeasi logica economica impecabila, continua spunand ca, de fapt, din cota unica s-au incasat mai multi bani la buget. Si, Pavel Lucescu continua apoteotic: dar nu sunt bani pentru pensii, comportandu-se de parca nu intelegeau nimic din fenomenul economic.
Mircea Geoana si Dan Mircea Popescu incercau sa explice, dar, parca in mijlocul studioului era un perete transparent de care se loveau cuvintele. Si jurnalistii continau: PSD e vinovat de cresterea preturilor, PSD e vinovat de cresterea cursului euro, PSD e vinovat de atentatele din Irak, PSD e vinovat de tragedia puilor de foca...In momentele acelea, Mircea Geoana - dupa ce a tot explicat cum functioneaza mecanismele si dupa ce jurnalistii tot acuzau fara argumente, repetand obsesiv aceleasi fraze, ca intr-o lectie invatata, si atacand cresterea pensiilor - i-a rugat sa inceteze cu afirmatiile eronate.
Adrian Ursu s-a simtit vizat si a sarit la gatul lui Mircea Geoana, invocand libertatea presei, castigata cu greu in 1989, desi nu avea nicio treaba cu afirmatia Presedintelui.
In timpul acesta, o voce din "decor" sugereaza sa ne ridicam si sa plecam, in semn de protest, fata de comportamentul neadecvat si neconform cu deontologia profesionala.
Pe toata durata dialogului, Robert Turceascu nu a permis lui Ilie Sarbu si Ecaterinei Andronescu sa ia cuvantul, desi acestia au incercat in repetate randuri, ridicand mainile, miscand microfoanele si chiar intervenind in discutie.
S-au linistit spiritele, s-a trecut catre subiectul "agricultura", unde, evident, tot PSD-ul era vinovat ca din fondurile europene post-aderare, Guvernul nu a fost in stare sa absoarba niciun ban. Ilie Sarbu a explicat profesionist cum stau lucrurile. A urmat o pauza bine-meritata, in care Ilie Sarbu i-a clarificat lui Sorin Ionita cum stau lucrurile in agricultura, acesta parand foarte nelamurit, in fata camerelor.
Deja se instalase o puternica stare de nervozitate in randul tinerilor, care comentau destul de vocal lipsa de profesionalism de care au dat dovada gazdele.
Si a inceput ultima parte. S-a discutat despre revizuirea Consitutiei, care avea legatura directa cu domiciliul lui Mircea Geoana, despre uninominal, care avea legatura cu prezenta Ecaterinei Andronescu in Parlament, despre descentralizare si repartizarea fondurilor locale, de care tot PSD-ul e vinovat, desi legea administratiei locale promovata de Alianta DA a fost redactata si de Sorin Ionita (lucru punctat elegant de Liviu Dragnea si picat ca o "pleasca" pe capul acestuia, care a spus ca nu vrea sa isi asume meritele pentru niste formule matematice datorita carora localitatile sarace primesc putin bani de la buget, iar cele bogate, multi, accentuandu-se astfel discrepantele in dezvoltarea rurala).
Nu vedeti nicio legatura intre cele de mai sus?! Nicio problema, nici noi nu am vazut. Am vazut, in schimb, oameni fara argumente care insa recurg la atacuri personale.
Astept cu nerabdare editia in care vor fi invitati cei de la PD-L, sa vedem daca atitudinea plutonului de executie va fi aceeasi.
Dupa finalul emisiunii, dintre toti cei prezenti, o singura persoana a plecat cu capul sus, ne-a privit in ochi si ne-a salutat si, in ciuda atitudinii de pe parcursul emisiunuii, ne-a castigat respectul si aprecierea pentru curajul de a-si sustine pana la capat punctele de vedere.
Concluzie: vom merge si data viitoare.
5 comentarii:
"În sfârşit s-a întâmplat. După luni bune de discutat pe la colţuri şi de coborât sfinţi din ceruri împotriva celor de la Realitatea, s-a înfocat hrişca în cei de la PSD. Pentru început furnicile trag un şut mititel dar săltăreţ, un fel de “băi, măgarilor”, pe blogul partidului. Acuma întrebarea care se pune, firesc şi dubitabil având în vedere haosul intern din partid, este: a ştiut Geoană că o să scrie cineva pe blog aşa ceva sau este o iniţiativă personală a cuiva mai mititel de pe acolo? Nu de alta, dar foreign consilierii lui Geoană îi spun permananent că nu e bine să intri în război făţiş cu presa…"
IN HOC SIGNO VINCES!
(Un interviu din 2000, mai actual ca niciodata!)
Cautand prin ceea ce eu numesc “un alt fel de biblioteca”- in fapt, texte pe care, considerandu-le speciale si valoroase, le-am stocat, de-a lungul anilor, in calculator- am descoperit UN INTERVIU al lui Adrian Nastase, din 2000 (Mondomedia).
Era in opozitie, ca si acum.
Titlul lui generic (asa cum l-a dat Adrian Nastase):
”PROPUN PACEA SOCIALA”.
Adrian Nastase a dat numeroase interviuri dar consider ca ACESTA este unul dintre cele de referinta.
In egala masura, il caracaterizeaza, puncteaza elemente esentiale ale evolutiei politice si ale solutiilor sale.
Si NU IN ULTIMUL RAND arata CUM trebuie facuta opozitia in sens constructiv.
Este, in acest sens, o ampla demonstratie “dedicata” SI celor care indemna la solutii care nu ii sunt caracteristice.
Acest interviu (si inca unul, pe care il voi posta cu alta ocazie- le-am descoperit pe amandoua) arata cum see paote castiga construind.
Specific lui Adrian Nastase!
In cea mai mare parte, problemele abordate de el si solutiile (atat interne cat si de politica externa) sunt PERFECT VALABILE pentru 2008!
Dupa lectura raspunsurilor sale firesc ar fi ca multi sa fie fie tentati sa spuna:
“In hoc signo vinces”
P.S. Repet, interviul este luat in 2000, motiv pentru care sunt mentionate doar pozitiile ocupate pana atunci.
“ PROPUN PACEA SOCIALĂ”
Interviu cu domnul
ADRIAN NĂSTASE
( Ministru de Externe al României: 1990-1992; Preşedinte al Camerei Deputaţilor, Şef al delegaţiei parlamentare române la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, preşedinte executiv al PDSR: 1992-1996; Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, membru al Comisiei juridice şi pentru drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei – APCE-, raportor al APCE, prim-vicepreşedinte al PDSR: 1996-2000)
●”Consensul se realizează cu răbdare şi cu înţelepciune”● ”Am acţionat cu convingerea că pacea trebuie asigurată”● “Am ales alt mod de a “trece Prutul” ● “Un demers internaţional susţinut şi complex”● “ NATO - o opţiune axiologică pro-occidentală”.
Intrebare:
1.Domnule Adrian Năstase, ce v-a determinat să intraţi în politica? În ce fel şi în ce moment s-a văzut acest eveniment? Cu ce semnificaţie obiectivă şi cu ce rezultate obiective?
Adrian Năstase:
Cuvintele rostite, cu şase decenii în urmă, de Nicolae Titulescu şi-au păstrat, pentru mine, o neştirbită valabilitate: “Fiecare îşi are misiunea sa; cu toţii, uniţi, cum ne-am putea îndoi de succes? Ce importanţă are faptul că nu vom mai fi prezenţi în ziua când opera va fi terminată? Ce importanţă că vor fi uitate sforţările lucrătorilor din primul ceas? Ce importanţă că noi vom fi soldaţii necunoscuţi? Vom fi fost aceia care au crezut, într-o clipă, când ar fi putut să-şi piardă credinţa, şi acesta este singurul merit care are preţ ”.
Intrebare:
2.Aţi fost ministru de externe al României într-o perioadă foarte importantă pentru politica lumii. Ce poziţie a avut România, ce deţinea atunci preşedinţia Consiliului de Securitate al ONU, în ceea ce priveşte războiul din Golf şi cu ce consecinţe?
Adrian Năstase:
Intervenţia forţelor irakiene în Kuwaït, în data de 2 august 1990, a creat o situaţie explozivă complexă în zona Golfului Persic, pe fondul unui conflict istoric legat de teritoriu. Invadarea Kuwaïtului de către Irak a antrenat o puternică reacţie negativă a comunităţii internaţionale. În mod legitim, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul de Securitate şi-au activat, gradual, “mecanismele” specifice, concepute pentru rezolvarea unor astfel de cazuri excepţionale.
În perioada august 1990-octombrie 1990, Consiliul de Securitate a adoptat 20 de Rezoluţii împotriva Irakului, cu scopul vădit de a determina acest stat să-şi reconsidere atitudinea faţă de Kuwaït, concret, să-şi retragă trupele. În calitate de ministru de Externe, am afirmat şi reafirmat, permanent, în faţa Consiliului de Securitate, poziţia României în privinţa situaţiei create între IraK şi Kuwaït.
Până în ianuarie 1991, am pledat, în mod constant, cauza rezolvării conflictului prin depunerea tuturor eforturilor în scopul relaxării tensiunilor pe cale politică, pentru rezolvarea problemelor în dispută prin mijloace paşnice.
Consensul se realizează cu răbdare şi cu înţelepciune:
Am insistat asupra importanţei folosirii plenare a potenţialului şi resurselor pe care le oferă Carta ONU. Până la sfârşitul anului 1990 am luat în consideraţie, cu prioritate, atribuţiile conferite Consiliul de Securitate în sensul rezolvării paşnice a conflictelor, bunele oficii şi alte iniţiative de gen. Am evocat experienţele trecute ale Consiliului, când solidaritatea şi voinţa comună a membrilor săi făcuseră posibilă adoptarea unor măsuri eficiente, cu precizarea că un astfel de consens se realizează numai cu răbdare şi cu înţelepciune şi, nu rareori, cu eforturi considerabile.
Din păcate, în ciuda tuturor acestor demersuri, situaţia conflictuală din Golf a persistat, fiind de natură să conducă la apariţia unor noi pericole, chiar la o catastrofă în regiune, cu efecte greu estimabile pentru pacea şi securitatea lumii şi pentru economia mondială. Menţinerea situaţiei conflictuale şi refuzul Irakului de a-şi retrage trupele din Kuwaït a afectat, în mod serios, întreaga comunitate internaţională. Numeroase state, printre care şi România, s-au confruntat în acea perioadă, cu dificultăţi enorme în domeniile economic şi social, ca urmare a aplicării Rezoluţiilor prin care s-au impus sancţiuni economice împotriva Irakului. Pe fond, era periclitată stabilitatea energetică a lumii.
Evoluţia evenimentelor putea aduce în discuţie chiar credibilitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite, în special a Consiliului de Securitate. Consiliul trebuia să dovedească, ferm, că dispune de capacitatea asigurării aplicării şi respectării propriilor decizii.
Deciziile Consiliului de Securitate trebuie respectate:
În calitate de stat deţinător al preşedinţiei Consiliului de Securitate, România s-a aflat în faţa unei opţiuni delicate. Indiscutabil, deciziile Consiliului de Securitate trebuiau respectate şi aplicate întocmai. În acelaşi timp, însă, Consiliul trebuia să dovedească faptul că este un organism eficient în sensul reglementării paşnice a conflictelor. Nu era prima oară când comunitatea internaţională – şi Consiliul de Securitate - se aflu în faţa unei opţiuni dificile.
Trebuia să învăţăm din lecţiile trecutului. Situaţia creată în Golf amintea de încercarea la care a fost supusă România în momentul în care ilustrul diplomat român al perioadei interbelice, ministrul de Externe Nicolae Titulescu, a susţinut adoptarea unor decizii dramatice împotriva unui stat care comisese o agresiune împotriva unui alt stat. Obligaţia juridică trebuia să prevaleze faţă de orice alte considerente.
Aşa cum arăta Titulescu, în acel caz similar cu cel apărut în urma invaziei Kuwaïtului de către Irak şi a refuzului obstinat al acestuia din urmă de a-şi retrage trupele în ciuda numeroaselor apeluri ale comunităţii internaţionale şi ale Rezoluţiilor Consiliului de Securitate, linia politicii României “ a fost o linie dreaptă, dar a fost linia dreaptă a glonţului care străbate inima pentru a-şi atinge ţinta”.
Repet, am luat o decizie dificilă, dar întemeiată pe convingerea profundă că existenţa suverană şi independentă a statelor este grevată de o servitute internaţională faţă de pace. Aceasta a fost ideea care a motivat decizia finală a României pe care, în calitate de ministru de Externe, am formulat-o în Consiliul de Securitate.
Am acţionat cu convingerea că trebuie asigurată pacea:
Nu în ultimul rând, concluzia s-a impus, logic, din necesitatea folosirii, de către Consiliul de Securitate, a tuturor mijloacelor aflate la dispoziţia sa, inclusiv cele prevăzute în Capitolul VII al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu privire la actele de ameninţare la adresa păcii, de încălcare a păcii şi de agresiune. Am acţionat cu încredere şi cu convingerea că pacea trebuie asigurată în regiunea Golfului. Votul pe care l-am exprimat în Consiliul de Securitate, pentru rezolvarea respectivei crize, a fost o continuare firească a poziţiei adoptate consecvent, de România, aflată în acord cu angajamentele ferme faţă de principiile şi faţă de normele dreptului internaţional şi ale Cartei ONU. Am avut şi voi avea permanent convingerea că aplicarea strictă a Rezoluţiilor Consiliului de Securitate reprezenta singura cale de normalizare a unei situaţii grave, cum a fost cea creată în Golf. Nu în ultimul rând, am nutrit speranţa că Irakul va reuşi să înţeleagă răspunderea deosebită ce revine unui stat în urma oricărei încălcări a obligaţiilor ce decurg din Rezoluţiile Consiliului de Securitate.
Intrebare:
3. Aţi criticat faptul că România nu a finalizat Tratatul de bază cu Rusia, iniţiat de preşedintele Iliescu şi practic abandonat.
Adrian Năstase:
Se împlinesc aproape patru ani din momentul în care, pentru România, a devenit sesizabilă lipsa unei strategii adecvate şi coerente în materie de politică externă. Din păcate, în această perioadă a sfârşitului de mileniu România a adoptat, cu precădere, o politică reactiv-defensivă, nereuşind să impună concepte şi strategii. La cumpăna dintre milenii, România are mai puţini prieteni, deci mai puţină securitate. A devenit o ţară a cărei sferă de acţiune este circumscrisă unui spaţiu geografic îngust, cu diminuarea, logică, a anvergurii în plan internaţional.
O mare putere, legitimată prin relaţii solide cu NATO:
După mai bine de un deceniu de la disoluţia comunismului, România continuă să fie marcată de “complexul Estului”. Este o greşeală fundamentală, atât din punct de vedere politic cât şi din punct de vedere economic.
Aspectul devine simptomatic în cazul negocierii Tratatului cu Rusia. Acesta a fost politizat în spaţiul intern, chestiune de natură a antrena o puternică presiune. Complexul de factori generat de greşeli diplomatice a adus Guvernul în situaţia constatării existenţei unor posibilităţi de negociere foarte limitate.
S-a ajuns la o stare de vulnerabilitate în relaţia cu Rusia care, indiferent de atitudinea de moment a României, este o mare putere legitimată, în plus, prin relaţii foarte solide cu NATO şi cu alte Puteri mondiale. Încheierea Tratatului cu Rusia ar fi demonstrat şi faptul că România a abandonat stereotipiile, prejudecăţile, în beneficiul unei politici şi al unui exerciţiu diplomatic deschis, transparent. Un astfel de Tratat înseamnă, înainte de toate, un cadru de bună vecinătate, de natură a da expresie unei situaţii geografice şi, în acelaşi timp, unei nevoi economice.
În decembrie 1991, prin Declaraţia de la Belovejskaia Puşcea, a fost confirmată, de jure , destrămarea URSS. În acel moment, şefii de state din Belarus, Rusia şi Ucraina au constituit Comunitatea Statelor Independente, la care au aderat şi alte state din fosta Uniunea Sovietică, excepţie făcând Ţările Baltice.
Integrarea “ cu mai multe viteze”:
Rusia a jucat, de la început, un rol esenţial în evoluţia CSI. Declarându-se, în 1992, succesor şi continuator unic al fostei URSS în materie de creanţe şi în sfera militară, Federaţia Rusă a procedat la o delimitare a sferelor sale de influenţă, prin instrumente de reintegrare, în cadrul Comunităţii Statelor Independente. Reintegrarea statelor din Comunitate a vizat, în principal, planurile militar şi economic.
A fost elaborată şi pusă în aplicare concepţia integrării “cu mai multe viteze”, de natură să permită identificarea sferelor celor mai avansate de colaborare şi numărul statelor membre dispuse să participe la acestea. În funcţie de opţiunile lor, celorlalte state membre ale CSI li s-a dat posibilitatea de a participa, în funcţie de opţiunile formulate, la alte domenii ale integrării, cu menţiunea că au libertatea de a reveni, oricând, în grupul primelor.
S-au creat, astfel, premisele existenţei unui spaţiu economic comun, având ca “actor principal” Federaţia Rusă. Ignorarea unei astfel de forţe, aflate în proximitatea României, este inacceptabilă.
Pe de altă parte, Tratatul cu Rusia nu ar fi împiedicat, nicicum, România să adere la structurile europene şi euroatlantice. El ar fi fost doar un “segment” important al unei fireşti “reţele” de tratate bilaterale care ar permite statelor din zonele central şi est-europene să obţină garanţii solide de securitate.
Ordinea mondială trebuie privită cu realism:
Nu în ultimul rând, Tratatul dintre România şi Rusia ar fi constituit un nou prilej de a reafirma poziţia Guvernului României faţă de faptul că Pactul Ribbentrop-Molotov este nul şi neavenit, încă din momentul încheierii sale, nulitatea respectivă lovind şi toate actele ulterioare, care reprezintă, strict, consecinţe ale Protocolului adiţional secret al Pactului.
Ordinea mondială trebuie privită cu realism, fără iluzii. Căderea comunismului nu a schimbat regulile jocului, ci doar “harta” acestuia. De aceea, este obligatoriu să se înţeleagă faptul că trebuie gândit în sensul eliminării vulnerabilităţilor interne, invariabil generatoare de vulnerabilităţi în plan internaţional şi de sporire exponenţială a lipsei de credibilitate.
Lecţiile istoriei sunt, totdeauna, demne de a fi luate în seamă. În iunie 1937, Nicolae Titulescu – spirit profund democratic, ce a demascat, în egală măsură, atât aberaţiile totalitarismului de stânga cât şi ale celui de dreapta – a ştiut să opereze delimitarea între necesitatea alianţei cu o ţară având forţa URSS şi atitudinea faţă de regimul politic al acesteia. Astfel, într-un discurs rostit în iunie 1937, în faţa parlamentarilor britanici, Titulescu menţiona, printre altele: ” Comunismul, al cărui inamic declarat sunt, este un lucru. Prietenia cu Rusia Sovietică, utilă (…) din toate punctele de vedere, este cu totul altceva”. Marele diplomat român reliefa că nu trebuie nicicând uitat un lucru: ”dacă nu îi ai pe sovietici de partea ta, înseamnă că-i ai împotriva ta”.
Faptul că URSS s-a destrămat, iar sintagme precum “Uniunea Sovietică” sau “poporul sovietic” au intrat în “dicţionarul istoric” nu diminuează, cu nimic, acuta actualitate a afirmaţiilor lui Nicolae Titulescu.
Intrebare:
4.Cancelariile româneşti au elaborat, atunci când s-a produs “deschiderea” politică a Republicii Moldova, sintagma privind cele două state româneşti aflate de o parte şi de alta a Prutului. Ce rol politic a avut această sintagmă şi ce proiecţie viitoare se viza? De ce credeţi că a fost abandonată această abordare politică după 1996?
Adrian Năstase:
În 25 martie 1991 când, în calitate de ministru de Externe al României, am semnat , la Chişinău, “Protocolul de colaborare între MAE al României şi MAE al RSS Moldova”, am fost convins că demersul este, probabil, unul dintre cele mai dificile exerciţii pentru diplomaţia românească. Dificultatea consta în faptul că diplomaţia are ca funcţiune stabilirea relaţiilor cu ţările străine.
Frontieră “spiritualizată”:
Este extrem de greu, dacă nu cumva imposibil de considerat că Republica Moldova este o ţară străină. În acelaşi timp, însă, trebuiau abordate , cu înţelepciune, realităţile europene şi Declaraţia privind Suveranitatea Republicii Moldova. Nu putea fi ignorată voinţa Republicii Moldova de a urma calea suveranităţii şi a independenţei depline. A trebuit acceptată ideea existenţei celor două state româneşti, cu speranţa că realizarea unei profunde interferenţe culturale şi economice, va putea întreţine prezentul în perspectiva unui viitor care să permită conturarea gândirii conform căreia frontiera, chiar spiritualizată, nu mai are semnificaţiile sale obişnuite între partea din stânga şi partea din dreapta a Prutului.
Dat fiind contextul general, s-a impus abordarea căii responsabile a paşilor mici, preferabilă unei acţiuni lipsite de perspectivă în condiţiile binecunoscute în Europa.
A trebuit operată distincţia între acţiunea politică, diplomatică şi dimensiunea sentimentală. Am afirmat deschis, aceste chestiuni, la Chişinău, în martie 1991, cu ocazia semnării Protocolului.
Am nutrit, constant, speranţa că, după eliberarea gândurilor prin cuvinte, vom crea în mod real, inteligent, legăturile permanente care să “treacă în desuetudine” frontiera marcată de Prut.
Ca ministru de Externe, am ales un alt mod pentru a “trece Prutul”:
Ca ministru de Externe, în 1991 am ales un anumit mod pentru a “trece Prutul”, asigurând permeabilitatea necesară pentru ca legăturile dintre cele două state româneşti să se poată desfăşura liniştit, armonios. Prin acest pas am vizat colaborarea care să conducă, în viitor, la conturarea dimensiunii noastre naţionale comune. Demersul avea, ca punct terminus, afirmarea noastră ca “neam” în Europa, în spaţiul valorilor europene moderne. Pe baza principiului autodeterminării, aşa cum s-a întâmplat şi cu cele două state germane, România şi Republica Moldova ar putea decide, în viitor, o alăturare. Precedentul fiind creat, soluţia o reprezintă, deci, construcţia graduală , bazată pe un “alfabet european” cunoscut.
În ultimii patru ani s-au manifestat anumite tendinţe mai puţin înţelepte, în diplomaţia românească, legate de subiectul foarte sensibil al “celor două state româneşti”. Au apărut chiar manifestări care denotau faptul că actuala Republică Moldova este considerată, pur şi simplu, o provincie românească, aceasta trebuind “preluată” imediat. O astfel de opinie, care are, fără îndoială, un grad foarte mare de atracţie emoţională firească, dar care nu ţine seama de voinţa exprimată de Republica Moldova în 1991 este, în momentul de faţă, utopică şi contraproductivă. Perpetuarea manifestării unei asemenea opinii implică riscul ca, mai devreme sau mai târziu, să se ajungă, în cel mai bun caz, doar la o închidere a contactelor dintre Republica Moldova şi România atât din punct de vedere cultural, cât şi din punct de vedere economic. Ar apărea, astfel, inevitabil, imposibilitatea dezvoltării identităţii naţionale pe “malul dinspre Chişinău” al Prutului.
Problema prioritară - refacerea conştiinţei de neam:
“Podul peste Prut” nu se poate realiza în mod violent, cu ignorarea efectelor politice imprevizibile în planul reacţiilor, cu atât mai mult cu cât există un context general complex de condiţionări, creat, pe de o parte, de normele dreptului internaţional şi, pe de altă parte, de raportul de forţe din Europa. Important este să respectăm, întru totul, normele dreptului internaţional, unde nu sunt reţinute concepte de drepturi “de ordin istoric” sau “de ordin etnic”. Orice încercare de raportare la acestea, în relaţiile dintre România şi Republica Moldova, ar reprezenta un precedent periculos.
Dramele petrecute în vecinătatea României generate, între altele, de faptul că unii lideri au avut convingerea că pot acţiona în virtutea unor drepturi de genul celor menţionate ca nefiind reţinute de dreptul internaţional, atestă clar gradul ridicat de periculozitate al unor astfel de concepte. Sunt realităţi care nu pot fi ignorate în definirea politicii externe din perspectiva poporului român. Problema prioritară, în momentul de faţă, este refacerea “conştiinţei de neam” care va reprezenta baza posibilei reîntregiri, în viitor.
Intrebare:
5. Orientarea României spre structurile Nord Atlantice s-a produs când PDSR, al cărui prim-vicepreşedinte sunteţi, era la putere. Ce relaţie puteţi stabili între evoluţia viitoare a ţării şi respectarea acestui demers pe care România şi l-a asumat?
Adrian Năstase:
Ca urmare a evoluţiilor intervenite după 1989 în Europa, întreaga concepţie despre securitatea naţională, regională şi internaţională a suferit profunde modificări. Şansa României, pentru viitor, este dată, strict, de menţinerea “azimutului” fixat încă din 1990.. Mai exact, respectând restricţiile şi condiţionările contextului internaţional, să participe, activ, la crearea noii arhitecturi a Europei, cu dorinţa manifestă de angajare fermă în favoarea cooperării politice şi economice, de interconexiune cu structurile democratice europene şi euroatlantice şi de asumare conştientă a obligaţiilor care îi revin, de integrare cât mai rapidă în procesele care se desfăşoară pe “Bătrânul Continent”.
Probleme de securitate specifice momentului, zonei şi contextului internaţional:
Orientarea evoluţiei externe a României încă din perioada de început a ultimului deceniu al Mileniului II a fost condiţionată, în mod egal, de probleme de securitate, specifice momentului, zonei şi contextului internaţional, de complexitatea factorilor de criză care s-au acumulat după 1989, simultan cu simplificarea extremă a abordărilor şi a conceptelor cu care s-a operat la nivel internaţional şi regional. Trebuie avute în vedere şi marea schimbare strategică a prăbuşirii blocului economic răsăritean, alături de apariţia unui deficit intern. Acestora li s-a adăugat conjunctura internaţională. În România, începuturile procesului de transformare au coincis cu războiul din Golf, cu embargoul impus fostei Iugoslavii şi, mai ales, cu profunda recesiune înregistrată în ţările industrializate.
Marile Puteri au tratat statele aşezate în partea răsăriteană a fostului Zid al Berlinului fără operarea unor individualizări absolut obligatorii pentru identificarea fiecăruia dintre acestea. După 1989, sintagmele cele mai des utilizate atât de către presa occidentală cât şi în multe dintre luările de poziţie oficiale erau – şi, din păcate, uneori, continuă să fie - “fostele ţări comuniste”, pentru a desemna un imens spaţiu geografic şi “după încheierea războiului rece” pentru a preciza conţinutul unei noi perioade. Sunt sintagme care relevă doar absenţa unor abordări noi, de natură să surprindă sensul real al schimbării prin raportarea la viitor, nicidecum la situaţia deja depăşită.
Un demers internaţional susţinut şi complex:
Pe acest fundal, începând cu 1990, demersul internaţional al României - în cadrul căruia cel diplomatic a avut un rol de primă importanţă - a fost susţinut, complex şi deloc lipsit de momente de cumpănă. Prin el s-a pledat, permanent, cauza atitudinii integraţioniste a România, în situaţia în care Europa se confrunta cu un tip aparte de sfidare, reprezentată prin noua integrare la nivel continental.
Recuplarea României la valorile occidentale pe care le-a împărtăşit permanent precum şi recunoaşterea politică a acestei conectări au reprezentat, imediat după 1990, şi o formă de protecţie a interesului naţional.
Faptul că România a fost prima ţară care a semnat, în ianuarie 1994, Parteneriatul pentru Pace - un important instrument de colaborare politico-militară cu NATO – a fost, printre altele, de natură să sublinieze cursul ascendent pe care l-a înregistrat, până la un moment dat, procesul de integrare a României în structurile euroatlantice.
Eşecul dureros, în materie de politică externă, înregistrat, după 1996, în urma excluderii României din primul val al extinderii NATO este, desigur, o sursă a dezamăgirii, dar înainte de toate, un serios semnal de alarmă. Înaintea Summit-ului de la Madrid, diplomaţia română fie nu a ştiut, fie nu a crezut necesar să joace o carte câştigătoare. Mai exact, nu a făcut efortul ca schimbările petrecute în perioada 1990-1996, în peisajul politic, social şi economic din ţară să fie percepute, de factorii de decizie ai NATO, într-o manieră cât mai corectă, pentru a putea configura o imagine nuanţată şi favorabilă a societăţii româneşti şi a voinţei ei de racordare la instituţiile euroatlantice. Eventuala “rezervă” generată de faptul că, în 1996, se realizase “schimbul de ştafetă” al Puterii şi că, pe cale de consecinţă, în “pledoaria” cauzei integrării euroatlantice a României ar fi trebuit să fie folosite, ca argumente, realizările anilor precedenţi nu este nicidecum o explicaţie, cu atât mai puţin o scuză, întrucât deciziile strategice nu se adoptă unilateral şi fără continuitate.
NATO- o opţiune axiologică pro-occidentală:
Integrarea României în structurile politice, economice şi strategice euroatlantice reprezintă un obiectiv major, aflat în concordanţă cu interesele naţionale, motiv pentru care procesul trebuie perceput şi ca un sprijin pentru evoluţia democratică, pluralistă a societăţii româneşti. Integrarea euroatlantică trebuie privită, şi ca asumare a unei anume identităţi de la care am fost decuplaţi, în mod artificial, aproape cinci decenii.
Pentru România, NATO este şi trebuie să rămână o opţiune axiologică pro-occidentală. În condiţiile în care se realizează, practic, două procese de integrare - unul în Vest, celălalt în Est – România nu-şi poate formula opţiunea nici în sensul neutralităţii, nici în cel al apartenenţei la o “zonă tampon”- oricum, temporară.
Un obiectiv care să focalizeze energiile pozitive:
Integrarea României în structurile politice, economice şi strategice euroatlantice trebuie să reprezinte, constant, în viitor, un obiectiv care să focalizeze toate energiile pozitive. Date fiind noile elemente apărute în “peisajul” european, care, în mod logic, vor antrena modificări sesizabile - probabil, nu peste mult timp - este important ca România să fie un participant conştient şi angajat la procesele ce presupun configurarea unei noi arhitecturi de securitate europene şi mondiale. Caracteristicile principale ale acestui proces le vor constitui, pe de o parte, multitudinea componentelor pe care le implică şi, pe de altă parte, gradul lor de interdependenţă. De aceea, eforturile pe care România este necesar să le depună, în continuare, pentru integrarea în structurile euroatlantice, implică o comunicare permanentă între planurile politic, militar, economic şi de securitate. În aceasta constau caracteristica şi sfidarea principală cu care ne vom confrunta în viitorul apropiat.
Intrebare:
6.Aţi vorbit la un moment dat, ca despre un element negativ intervenit în politica românească de după 1996, despre deplasarea accentului pus pe România ca ţară central-europeană spre statutul de ţară balcanică. ce riscuri incumbă această schimbare, în prezent şi în perspectivă? Ce soluţii propuneţi?
Adrian Năstase:
În contexte sofisticate, legitimarea externă devine, de multe ori, extrem de dificilă, necesitând eforturi de răbdare, de desfăşurare a artei diplomaţiei şi chiar de imaginaţie.
Europa de după 1989 a renunţat la dichotomia Est - Vest. Peisajul strategic european a parcurs transformări radicale. Pentru a treia oară, în decursul unui singur secol, actorii scenei europene au fost confruntaţi cu sarcina edificării unor noi structuri de securitate. Un observator atent putea realiza că diversitatea intereselor geopolitice era reflectată prin diversitatea încercărilor de stabilire a dimensiunii - nu numai geografice - a ariei circumscrise conceptului “Europa de Est”. Pe cale de consecinţă, se impunea întrebarea: Erau identice, “Europa de Est” din perioada “războiului rece” şi “Europa de Est” de după 1990?
Un concept - “buletin colectiv de identitate”:
După unii “autori”, “Europa de Est” era identificată cu spaţiul “fostului imperiu sovietic extern”.
După opinia altora, Europa de Est cuprindea, pe lângă “fostul imperiu sovietic extern” şi republicile europene din cadrul CSI.
Într-o altă categorie se situau cei care, considerând Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Statele Baltice ca fiind ţări central-europene, atribuiau calificativul de “est-europene” celorlalte state din fosta sferă de influenţă a URSS.
Ca ministru de Externe al României, am adoptat o atitudine ferm-critică faţă de fiecare dintre cele trei variante prezentate, întrucât tabloul final conturat astfel era extrem de discutabil. În cazul concret al încercării de creionare a ariei circumscrise Europei de Est de după 1990, absenţa unor criterii explicite sau convingătoare de delimitare a fost o sursă de sporire a confuziei.
Simplul fapt că, un concept, în speţă “Europa de Est”, a cărui sferă de cuprindere nu constituia obiect de dispută în perioada “războiului rece”, a dobândit, după 1990, o geometrie variabilă, sugerează că noua realitate desemnată încetase de a mai fi una şi aceeaşi cu cea precedentă anilor ’90.
Până la sfârşitul lui 1989, “Europa de Est” a fost un concept cu puternice conotaţii ideologice care, în principal, punea în evidenţă divizarea politică şi ideologică a continentului.
Timp de peste patru decenii, “Europa de Est” a fost un “buletin colectiv de identitate” pentru ţările incluse în zona de influenţă sovietică.
După sfârşitul lui 1989, moment care a marcat sfârşitul “războiului rece” şi după sfârşitul anului 1991- când Uniunea Sovietică a încetat să mai existe - devenise
extrem de important ca România să nu mai fie asociată “Europei de Est”. Între cei doi poli integratori – Uniunea Europeană şi Comunitatea Statelor Independente - s-a conturat zona Europei Centrale - practic, un complex geopolitic – care s-a dovedit a fi principalul obiect al proceselor care conduc la edificarea Noii Europe.
Eforturi încununate de succes:
În perioada 1990-1992, diplomaţia Românească a depus eforturi încununate de succes, pentru ca România să fie legitimată şi acceptată ca parte integrantă a Europei Centrale. Demersurile au fost dificile şi laborioase, cu atât mai mult cu cât au existat interese solide care vizau deplasarea frontierei europene dintre Est şi Vest de pe muchia fostului Zid al Berlinului pe linia Carpaţilor. În aceste condiţii, România ar fi trebuit să rămână în sfera de “reintegrare” în cercuri concentrice aflată sub influenţa Moscovei.
Ca ministru de Externe mi-am motivat eforturile diplomatice pentru acceptarea faptului că România aparţine spaţiului central-european şi prin ideea conform căreia Europa Centrală nu este altceva decât un spaţiu de aşteptare, el urmând să dispară ca zonă politică, întrucât procesul de integrare echivalează cu extinderea Europei Occidentale. În egală măsură, mişcarea diplomatică a luat în considerare perspectiva integrării României în structurile europene şi euroatlantice, cu convingerea că faptul nu poate fi şi nu trebuie să fie perceput ca un act îndreptat împotriva unei alte ţări, fie aceasta şi o mare Putere situată în vecinătate.
Din păcate, după 1996, România a fost “retrogradată” în sensul “retragerii” statutului său de stat central-european - dobândit în perioada 1990-1992- şi “alinierea” sa cu zona balcanică.
Asocierea României cu acest concept geopolitic ne defavorizează.
Zona balcanică este percepută ca fiind caracterizată printr-o maximă instabilitate, motiv pentru care a fost deseori denumită “butoiul cu pulbere al Europei”. Balcanii au intrat, deja, în limbajul politicii internaţionale, cu conotaţia negativă a conflictului fără sfârşit şi aproape fără soluţie definitivă.
Cu titlu de paradigmă, “balcanizarea” indică, în limbajul politic, un mod tragic de manifestare.
Un punct nodal al Europei:
Caracteristicile geopolitice ale Balcanilor fac imposibilă abordarea unor tensiuni zonale în termeni restrictivi. Zona a fost şi este un loc al confruntărilor marilor interese, un punct nodal al Europei, atât sub aspect economic, cât şi strategic şi militar.
În Balcani, crizele se manifestă la trei nivele: unul local, între părţile direct implicate în conflict, unul regional şi unul global. Istoria a demonstrat că orice conflict balcanic are tendinţa de a evolua până la forma manifestării globale. Plasarea geopolitică a României în “ câmpuri de luptă stropite cu sângele unei lumi nebune”- pentru a prelua definiţia metaforică dată Balcanilor, cu mare durere şi regret, de către Nicolae Titulescu – ar putea avea efecte mult mai grave decât “ retrogradarea”, cu tot ceea ce implică aceasta.
Noua situaţie creată ar putea să declanşeze o acţiune autocauzală, tinzând să devină un simptom-motiv, pe de o parte al unei profunde crize interne generalizate şi, pe de altă parte, chiar al regresului grav al democraţiei, prin favorizarea unei combinaţii foarte periculoase de confuzie şi frustrare. Indiferent cum apreciem cauzele eşecului reprezentat prin “retragerea” statutului României de “ţară central-europeană”, problema rămâne cea a identificării unei soluţii pentru viitor.
Mediul geostrategic în care ne aflăm şi evoluţiile posibile ale acestuia îşi pun amprenta asupra libertăţii de mişcare , ajungând să ne dicteze limitele. Acest gen de restricţii şi condiţionări, de constrângeri efective, se va reflecta asupra politicilor care vor fi adoptate.
Opţiunea pentru un model:
România trebuie să îşi formuleze opţiunea pentru un model, în care una dintre dimensiuni să fie tocmai schimbarea, în contextul respingerii oricăror “nostalgii de stânga” dar şi a viziunilor îngust-naţionaliste.
În momentul de faţă avem nevoie de un răspuns naţional, în termeni de opţiune, participare, resurse şi restricţii, dar şi din perspectiva integrării într-o lume nouă, caracterizată prin noi raporturi de forţă, care influenţează modelele naţionale şi prin apariţia unei problematici noi a drepturilor omului.
Date fiind restricţiile şi condiţionările impuse de mediul internaţional, este esenţial să identificăm tipul corect de instituţii pe care trebuie să le proiectăm pentru Mileniul III, astfel încât să putem răspunde eficient tuturor sfidărilor care ne sunt adresate.
Avem nevoie, deci, de un model dinamic, efectiv şi eficient prospectiv. Acesta este, în esenţa sa, un model de tip postindustrial, utilizând startul de drept, economia de piaţă şi principiile democratice moderne.
Intrebare:
7.Sunteţi un om politic puternic şi expresiv, tranşant dar elegant. Practicaţi un alt tip de discurs politic, civilizat dar categoric, argumentat şi convingător, complet opus grobianismului şi invectivelor. Stilul dvs face carieră printre politicienii români, mai ales în PDSR. Care este secretul demersului dvs? Ce vă face să fiţi atât de sigur de dvs şi să vă afirmaţi adevărurile cu atâta tărie?
Adrian Năstase:
Din punctul meu de vedere, politica este jocul Puterii la nivelul statului. Nu în accepţia lui Johan Huizinga- autorul celebru al formulei “homo ludens”- de expresie gratuită, cu vocaţie estetică, dar în termenii unei responsabilităţi asumate.
Discursul politic nu trebuie practicat ca un simplu joc de cuvinte sau ca o declaraţie “ de culise”.
Discursul politic implică, într-un anume fel, sau, cel puţin prefigurează decizia politică. El presupune, deseori, asumarea unor demersuri ale căror efecte pot schimba sau afecta existenţa celor din jur.
Cuvintele, a căror forţă este necuantificabilă, trebuie să exprime, cu adevărat, gândurile. Ele pătrund în viaţa de zi cu zi, ridică întrebări sau impun răspunsuri foarte clare. Uneori, ele reflectă perioada pe care o parcurge România, fie aceasta istorică, de reaşezare structurală sau de prefaceri care nu dau, totdeauna, satisfacţie imediată, unor aspiraţii cât se poate de îndreptăţite.
Intrebare:
8.Printre discipolii unui maestru politic de excepţie cum este Ion Iliescu, dvs. înşivă sunteţi o excepţie. Nu l-aţi părăsit pentru a vă căuta independenţa politică aşa cum au făcut alţi politicieni, plecaţi din proximitatea Preşedintelui. ce vă leagă de preşedintele Iliescu şi ce vă deosebeşte de acesta?
Adrian Năstase:
Vorbind în faţa studenţilor de la Cambridge, în 1930, Nicolae Titulescu spunea, sub forma unui imperativ de conduită : ”Pentru a crea o pace durabilă, nu vă mulţumiţi cu constituirea instrumentelor legale, ci cercetaţi curajos, individual, să faceţi efortul necesar pentru a vă apropia de aceia de care vă separă concepţia de moment a interesului imediat”.
Intrebare:
9.Cum credeţi că se va derula acest an electoral? Cum va proceda PDSR pentru a convinge electoratul asupra seriozităţii şi credibilităţii programului său?
Adrian Năstase:
Anul 2000 este nu numai un an electoral, în care trebuie să trecem atât testul alegerilor locale cât şi al celor generale, ci şi o perioadă în care se impun a fi adoptate decizii strategice.
Acţiunea trebuie precedată de identificarea elementelor obligatorii pentru a asigura necesara stabilitate a vieţii politice, dar şi economico-sociale. Evident, totul privit din perspectiva câştigării alegerilor.
O campanie pozitivă- o nouă fază a vieţii politice:
Problema principală a anului electoral 2000 nu este nici a tipurilor de atacuri pe care le vor lansa adversarii politici, nici a corectitudinii datelor pe care aceştia le vor furniza – în calitate de “ gloanţe electorale”.
Astfel de maniere distructive de instrumentare a unei campanii electorale nu ne vor fi specifice şi nici nu ne vor preocupa, în sensul disipării energiilor pentru a contraataca.
În ceea ce ne priveşte, suntem decişi să desfăşurăm o campanie pozitivă, în care mesajul să construiască, nicidecum să se preocupe de soarta celor situaţi de cealaltă parte a baricadei în cursa electorală.
Problema principală a anului 2000- care este şi an electoral - constă în faptul că intrăm într-o nouă fază a vieţii politice, paralel cu nuanţarea şi cu diversificarea contextului european în care suntem obligaţi să evoluăm.
Nu în ultimul rând, este extrem de probabil ca, în anul 2000, să se schimbe obiectivele competiţiei politice.
Alegeri “dublu milenare”:
În ultima perioadă, a devenit sesizabilă o deplasare de accent către societatea civilă lucru care, fără a însemna o depolitizare a societăţii, a redus din importanţa şi din acuitatea competiţiei politice pure.
Există toate premisele pentru accentuarea tendinţei în ceea ce poate fi numit, cu adevărat, “anul electoral al mileniului”.
Indiscutabil, anul 2000 are o încărcătură cu totul aparte: cu el, ne despărţim de Mileniul II, cu el ne aflăm în pragul Mileniului III.
Politizând cele afirmate, din perspectiva prezentării electoratului la urne, se poate spune că, în anul 2000, se vor desfăşura alegeri “ dublu milenare”.
Câştigătorii alegerilor - şi nu ne îndoim de faptul că vom fi învingătorii! - vor fi obligaţi să facă faţă unor evoluţii, în spaţiul vecin ţării, caracterizate printr-o relativă instabilitate politică, economică şi socială, care se traduce printr-o tot mai pregnantă criză instituţională şi morală.
La rândul său, România este confruntată cu probleme - şi va continua să fie, pentru o perioadă a cărei dimensiune nu va depinde, exclusiv, de capacitatea viitoarei Puteri de a gestiona, ci, într-o măsură considerabilă, de capacitatea de a realiza un consens naţional în privinţa problemelor strategice şi cu mare rezonanţă socială – cum ar fi acelea ale instabilităţii, ale manifestării unei concurenţe tot mai acerbe între statele învecinate - cu atât mai mult cu cât avem, deja, graniţă vecină cu NATO, după respingerea României în primul val al extinderii Alianţei Nord - Atlantice - ale redefinirii rolului statelor care aspiră la un statut de putere în Europa, ale nostalgiilor încă manifeste, după harta Europei dinainte de 1918.
Vom câştiga alegerile:
Privind realitatea în această lumină, întrebarea nu mai este: vom câştiga sau nu alegerile? întrucât, în acest caz, răspunsul este cunoscut : da, le vom câştiga!
Privind în viitor, ca forţă politică responsabilă, constatăm că se impun, de la sine, alte întrebări.
Este sistemul nostru politic românesc pregătit să facă faţă problemelor menţionate?
Este suficient de elastic pentru a putea suporta toate şocurile care , inevitabil, nu vor întârzia să apară şi suficient de complex pentru a oferi alternativa şi pentru a reuşi să ne cupleze la o Europă, ea însăşi tot mai integrată şi mai complexă şi la spaţiul euroatlantic?
Sunt întrebări la care unicul răspuns viabil şi onest ţine de modernizarea abordării politice şi a modului de a face politică.
O competiţie bazată pe parteneriat în problemele esenţiale:
Dat fiind noul tip de sfidări cu care se vor confrunta atât România, după anul 2000, cât şi Europa, în ansamblul său, suntem pregătiţi, în calitate de viitori câştigători ai alegerilor, pentru trecerea de la o politică de confruntare, la una de competiţie bazată pe parteneriat asupra problemelor esenţiale.
Schimbarea de accent în sfera problematicii prioritare va fi însoţită de o schimbare de accent în sfera alianţelor politice şi a regulilor competiţiei politice.
Medităm încă de acum, din primăvara anului 2000, asupra unei schimbări pe termen lung care , pe de o parte, să ne conserve postura de forţă politică semnificativă pentru sistemul politic din România şi, pe de altă parte, paralel, să ducă, la modernizarea sistemului politic, de natură a-i conferi o personalitate cu adevărat europeană atât prin natura doctrinelor care îi vor fi specifice, cât şi prin acţiunea ce-i va fi proprie.
Între acestea, social-democraţia trebuie să fie o orientare nu numai firească, dar şi foarte puternică.
Această ultimă chestiune este cu atât mai importantă cu cât noţiunile înseşi de “stânga” şi de “dreapta” ar trebui redefinite. Ele sunt încă asociate unei anumite imagini asupra structurilor sociale, pe care încearcă să le ipostazieze în formule exclusiviste, asociind producţii ideologice “de stânga” şi “de dreapta” unor grupuri sociale distincte.
O altă temă de “meditaţie” este aceea că, în prag de nou mileniu, alianţele politice vor trebui realizate nu numai după criteriul ideologic, ci şi în funcţie de posibilitatea noastră reală de a ne realiza programul şi de a oferi răspunsuri viabile credibile şi electoratului
“Deschiderea” şi “negocierea”, concepte – cheie:
Insist asupra conceptelor-cheie de deschidere şi de negociere, întrucât democraţia şi statul de drept nu sunt obiective politice, aflate într-o cantitate finită şi precis identificabile.
Democraţia şi statul de drept constituie rezultatul unei negocieri permanente – de multe ori, ele reprezintă tocmai “negocierea în sine”- aşa cum realizarea consensului forţelor politice ar indica faptul că realitatea românească s-ar apropia de tipul ideal, prin care sunt definite democraţia şi statul de drept.
După momentul câştigării alegerilor, vor fi reaşezate raporturile dintre centru şi teritoriu întrucât o acţiune eficientă, la nivel naţional, nu se poate derula cu succes decât în condiţiile unei tot mai largi autonomii locale.
În acest sens, ne-am îndreptat atenţia şi am manifestat, în programul nostru, o maximă deschidere atât către elitele locale, cât şi către intelectuali, elita societăţii.
Nu în ultimul rând, tinerilor le-au fost rezervate zone largi de interes, cu atât mai mult cu cât această categorie reprezintă adevăratul agent istoric al schimbării.
Propun societăţii româneşti PACEA SOCIALĂ:
În anul 2000, propun societăţii româneşti un nou mod de abordare a problemelor ei, care să marcheze sfârşitul unei epoci de confruntare sterilă şi începutul unei competiţii constructive între forţele politice care urmăresc evoluţia României, binele comunităţii, în consens cu cerinţele modernizării structurale. Altfel spus, pacea socială.
Intrebare:
10.Ce veţi face dvs personal pentru a avea succes în alegeri? Ce planuri de viitor aveţi ca om politic, ca unui dintre cei mai remarcabili leaderi actuali?
Adrian Năstase:
Voi acţiona conform următoarelor principii subtextuale:
“Prin drept - ca metodă, imperiul dreptului – ca obiectiv, prin funcţionarea dreptului în serviciul ameliorării dreptului, ca regulă de conduită, noi realizăm exigenţele Idealului Creator, încetând de a mai fi fiinţe umile, ce se apleacă în faţa dificultăţilor existenţei”. ( citat din Nicolae Titulescu)
Intrebare:
11.Care credeţi că este atitudinea politică optimă pe care trebuie să o adopte România pentru a-şi atinge scopurile, ţinând cont că ne aflăm într-o eră a globalizării? Sunteţi unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai aderării României la Uniunea Europeană şi NATO, ca fiind demersul politic cel mai benefic pentru România. De ce?
Adrian Năstase:
Indiscutabil, pentru următoarea perioadă, ţelul României trebuie să fie integrarea în structurile europene şi euroatlantice.
Este firesc să încercăm să depistăm cele mai bune soluţii pentru a reuşi să trăim în ritmul instituţiilor europene cu vocaţie continentală, având nevoie, în mod egal, de o orientare către lumea euroatlantică, mai exact către Statele Unite ale Americii.
O abordare pragmatică:
Problema atitudinii României în privinţa relaţiilor externe, în sensul deja menţionat, necesită o abordare pragmatică.
Nu putem să nu ţinem cont de faptul că principalul nostru partener - potenţial - este, începând cu anul 1990, Europa de tip Maastricht, pentru care creşterea reprezintă criteriul fundamental al integrării. În condiţiile în care România doreşte să menţină relaţii polivalente cu această zonă, caracterizată printr-o relativă independenţă faţă de răsăritul continentului, nu poate ignora, totuşi, o altă faţă de realităţii europene. În această parte a continentului, numărul şomerilor este sensibil apropiat de cel al populaţiei unei ţări medii.
Până în momentul de faţă, Occidentul nu a reuşit să-i absoarbă, începând chiar să manifeste carenţe în supapa serviciilor. Este greu de crezut că va putea absorbi produsele româneşti la un nivel mulţumitor.
Problematica externă şi modul în care va fi abordată sunt elemente decisive pentru evoluţia României pe termen lung.
De-a lungul ultimului deceniu al Mileniului II a devenit evident că însăşi Europa integrată, de tip Maastricht, are puncte diferite de vedere despre ea însăşi.
Formulându-ne, ferm, opţiunea faţă de integrarea europeană, trebuie să ştim ce anume este bine pentru noi să alegem, punctual, dincolo de cadrul general al integrării.
România trebuie să decidă care vor fi poziţia, strategiile şi politicile ei în Europa integrată. Programele şi proiecţiile de viitor nu pot fi bazate, exclusiv, pe importanţa geostrategică, întrucât aceasta presupune atât avantaje, cât şi presiuni mari asupra ţării. Porturile şi gurile Dunării, ca şi ieşirea la mare sunt, în mod cert, avantaje. Ele pot constitui, însă, şi zone de interes pentru considerentele geostrategice ale marilor Puteri mondiale.
Componente politice europene:
Este obligatoriu ca România să ia în calcul faptul că, din punct de vedere geografic, se află plasată într-un spaţiu de competiţie.
După căderea Zidului Berlinului, după încetarea divizării ideologice a continentului, în Europa de astăzi pot fi identificate trei componente politice: Europa Occidentală, Europa Răsăriteană – practic, spaţiul fostei URSS- şi zona dintre acestea, Europa Centrală, din care România a fost exclusă, după 1996, pentru a fi asociată Balcanilor.
A devenit, deja, perfect sesizabilă o anume presiune puternică dirijată în sensul destrămării zonei Europei centrale, ceea ce ar conduce la refacerea divizării polare a Europei între o Germanie puternică, dominând atât vestul cât şi estul şi o Rusie care rămâne o mare putere nucleară.
Aspectul deciziei finale pe care o va adopta România se impune a fi definit prin raportare la mediul geostrategic în care trăim şi la evoluţiile posibile ale acestuia.
Trebuie ţinut cont şi de faptul că tendinţele politicii externe mondiale vor reflecta şi vor fi influenţate, pe de o parte, de raporturile dintre marile Puteri, la nivel planetar şi, pe de altă parte, de raporturile ruso-germane, la nivel european.
Nu poate fi ignorată nici situaţia care rezultă din preponderenţa politică americană şi din faptul că modelul american nu acceptă, de exemplu, principiul “ welfare state”, cum este cazul pentru statele europene.
De la unitatea Europei Occidentale la Europa Unită:
Se poate considera că, după anul 1989, când statele central şi est-europene au abolit comunismul şi şi-au exprimat intenţia de a se integra în structurile politice şi economice din Vestul Europei, ideea lansată, în 1950, de către fostul ministru de Externe al Franţei, Robert Schuman, anume cea a “unei unităţi a Europei Occidentale” se cuvine a fi înlocuită cu “ideea unei Europe Unite sub stindardul democraţiei”.
Marea problemă rezidă în faptul că edificiul paneuropean şi cel euroatlantic nu se pot realiza de la sine, prin simple demersuri declarative şi declamative ale noilor şi ale vechilor democraţii, cu atât mai mult cu cât realitatea a impus evidenţa conform căreia “al treilea val al democratizării” nu a echivalat cu o extindere generală a valorilor şi practicilor occidentale.
Decizia unor lideri vest-europeni de a “lăsa în afara Europei” unele ţări ale fostului “est ideologic” poate antrena, în cel mai bun caz, doar situaţia în care, metaforic vorbind, edificarea, în prezent, a securităţii euroatlantice pe o temelie îngustă şi şubredă va avea drept consecinţă viitoare o apreciabilă “notă de plată” a “excluşilor”.
Concluzia este firească pentru oricine cunoaşte, suficient de bine, istoria zonei.
Aici, relaţiile dintre state s-au caracterizat, în principal – evident, cu anumite excepţii - prin lipsa cronică, pe fond, a relaţiilor de cooperare şi prin rivalitate.
Una dintre cele mai sugestive ilustrări ale unei atare atitudini este metafora favorită a unora dintre reprezentanţii marcanţi ai statelor din zonă, folosită pentru a-şi caracteriza propria ţară: anume, expresia “insulă de stabilitate”. Semnificaţia implicită a metaforei amintite este aceea că ţara în cauză este mai demnă de încredere decât statele vecine .
Prin reînvierea spiritului Planului Marshall, care a jucat un rol cel puţin la fel de important în armonizarea poziţiilor statelor din Europa de Vest, ca şi sprijinul economic american propriu-zis, ţările occidentale ar putea facilita schimbarea conduitei reciproce a statelor situate în zona centrală şi est-europeană.
Condiţionalitatea individuală şi condiţionalitatea globală:
Combinând condiţionalitatea individuală - formulată de o ţară anume şi având ca destinatar o ţară determinată – cu condiţionalitatea globală- emanând de la actori colectivi, precum NATO, CEE, şi alţii şi vizând ansamblul ţărilor din spaţiul central şi est-european, democraţiile occidentale ar avea şansa de a reuşi, pe de o parte, să influenţeze pozitiv cristalizarea unei conduite cooperante în zona percepută a fi un “călcâi al lui Achile” pentru securitatea euroatlantică iar, pe de altă parte, să prevină o eventuală extindere, spre Vest, a maladiei fragmentării.
Reuşita, în ambele planuri, echivalând cu edificarea unei reţele de stabilitate democratică acoperind această arie în ansamblul ei are, ca premisă sine qua non, manifestarea unui sprijin continuu, amplu şi coordonat din partea actorilor occidentali, având ca punct final integrarea cât mai rapidă a tuturor acestor state în structurile europene şi euroatlantice.
O ordine de securitate paneuropeană:
Până în momentul în care ţările fostului “est ideologic” nu vor deveni, fiecare în parte, şi toate împreună, componente ale unei ordini de securitate paneuropene, nu va exista, cu adevărat, o Nouă Europă. Edificarea unei noi ordini de securitate în Europa se leagă, intrinsec, de abordarea holistică a securităţii. Aceasta implică strădania comună a noilor şi a vechilor democraţii de a găsi răspunsuri adecvate tuturor problemelor în contextul Europei.
Dacă la nivel global, problemele securităţii vor continua să depindă de echilibrul dintre forţele politice, militare şi economice ale lumii contemporane, în Europa, acestor factori li se adaugă cei născuţi în urma dispariţiei dichotomiei Est - Vest sub raport ideologic şi militar.
Trecerea statelor din Centrul şi din Estul Europei la un sistem democratic şi la economia de piaţă, introduce în complexa ecuaţie a stabilităţii noi variabile. Acestea nu pot fi definite doar ca probleme ale securităţii general-europene, ci trebuie considerate provocări globale, cu atât mai mult cu cât Europa în sine reprezintă unul dintre polii marelui echilibru, existând chiar posibilitatea ca, în următoarea perioadă, să fie factorul-cheie.
Arhitectura propriu-zisă a viitoarei Noi Europe şi cea a Noii Lumi euroatlantice încep să se contureze şi să se lase definite. A nu căuta să aşezăm, acolo unde este nevoie, noi conţinuturi în structurile viabile ale Europei ar însemna o opţiune neînţeleaptă.
La peste un deceniu după destructurarea naturală a organizaţiilor cimentate ideologic, care au paralizat Europa Centrală şi de Est, apar, în continuare, riscuri noi. Este un motiv în plus pentru a nu destructura – aşa cum au sugerat unele voci - nici unul dintre pilonii solizi care se menţin în partea de Vest a Europei.
Dimpotrivă, a-i folosi la maximum, cu scopul sporirii securităţii pe întregul continent, este o precondiţie a instituirii, în perspectiva termenului lung, a unui sistem de securitate general-europeană.
Un demers de voinţă suverană individuală:
În viitoarea arhitectură a Europei, cel puţin pentru următorii ani, statul-naţiune trebuie să rămână nivelul fundamental de organizare macrosocială. Integrarea şi subsidiaritatea nu pot fi operaţionale fără filtrul moderator al statului-naţiune, iar suveranitatea de stat nu poate fi înlocuită prin conceptul managementului naţional.
Comunitatea de interese internaţionale nu este rezultatul unui demers de voinţă suverană individuală, ci al unui raport între suveranităţi statal-naţionale. Legitimarea voinţei politice la nivelul structurilor comunitare trans-statale – către care se tinde, în mod evident - se naşte tocmai din legitimarea naţional-statală.
Trebuie precizat că, prin istoric şi prin dimensiuni, Europa este un spaţiu al statelor-naţiune.
Pe cale de consecinţă, soluţia crizelor care, la sfârşit de Mileniu II, i-au afectat evoluţiile ca efect al tensiunii dintre naţiuni şi comunităţile etnice minoritare, nu poate fi reprezentată prin dispariţia statelor-naţiune. Viabilitatea Europei, în viitorul mileniu, depinde şi de măsura în care va rezolva problema prezervării suveranităţii membrilor săi, în condiţiile accentuării tendinţe şi procesului de integrare. Va trebui să fie vorba despre o reuniune trans-statală de subiecţi - naţiune.
Spre deosebire de integrare, globalizarea nu va avea ca subiecţi statele-naţiune, ci marile blocuri economice, de genul Uniunii Europene.
Suveranitatea, ca principiu juridic de drept internaţional dar şi ca realitate politică, este perfect viabilă pentru următoarea perioadă şi nu trebuie opusă fenomenului de integrare.
Ia, citeste-l pe Mihalache: http://dmihalache.wordpress.com/2008/02/03/cateva-observatii-despre-distanta-dintre-stanga-romaneasca-si-stanga-europeana/#comment-248 , sa vezi in jurul cui "graviteaza" PSD-ul ... Si daca nu-ti pica rangul (in cazul in care inca mai ai nr lui de telefon), te rog, transmite-i si mesajul meu:
"Cu tot respectul, mi se pare o sfidare (la adresa electoratului PSD si nu numai - a electoratului in general) sa va plangeti in public. Cel mult, puteati sa trimiteti o scrisoare conducerii PSD. Saracii nu va mai baga nimeni in seama ... Dar, pe noi "cine ne baga":
- cand ne ducem cu copiii noaptea la ugente;
- cand "va rugam" sa ne lasati pe noi sa stam in apartamentele cu chirii modice :);
- cand muncim din zori si pana in noapte pe un salariu mizer, in timp ce parlamentarii romani primesc salarii fabuloase (parerea noastra), ca sa doarma in Parlament si sa nu fie in stare sa emita o Lege constitutionala?!
Daca dvs va simtiti "excomunicat", cum credeti ca se simt, zilnic, romanii?! Traiti in alta lume ... a mafiotilor romani, care isi bat joc de poporul roman!!
M-ati dezamagit profund! Aveam o parere buna despre Dan Mihalache ..."
Din cauza ca n-ati scos nici o vorba, imi pare rau ca nu am putut sa-mi dau seama de valoarea voastra. Sunt convinsa ca sunteti niste copii destepti si curajosi. Inclusiv prin acesta postare, m-ati convins. Promis sa fiu mai atenta.
Multumim pentru aprecieri. Nu am vrut sa intram in polenmica sau sa ne certam cu cineva. Tot ce am vrut a fost sa ne spunem si punctul nostru de vedere.
Trimiteți un comentariu